La milla verde

He disfrutado mucho de El pasillo de la muerte, de Stephen King. Aunque ya había visto La milla verde, la historia me ha sorprendido bastante, quizá porque no recordaba bien todos los detalles de la película.
John Coffey me ha parecido un personaje maravilloso, de esos a los que les coges cariño enseguida. Y el giro final me ha encantado, me ha parecido muy emocionante.
Además, el hecho de que la historia transcurra en el pasillo de la muerte te hace reflexionar sobre la pena de muerte y sobre si realmente es la solución para acabar con la maldad. Una historia que emociona y que te deja pensando.

,,-Când eram copil nu eram înalt, ca acum, a zis Brutal. Cel mai mult am crescut între 15 și 17 ani. Până atunci am fost un sfrijit. Şi când m-am dus pentru prima oară la școală, m-am simțit mic cât un... ei bine, mic cât un șoarece, cred că așa ai spune.
Eram înfricoșat de moarte. Așa că știi ce am făcut?
I-am cerut mamei o batistă, a spus Brutal. Astfel ca atunci când mă simțeam mititel și plângăcios s-o pot scoate din buzunar, să miros parfumul mamei și să nu mă mai simt atât de îngrozitor.

- Sunt tare ostenit de toată durerea pe care o aud și o simt, șefu'. Am ostenit să fiu tot pe drumuri, singur ca un sturz în ploaie. Să nu am niciun prieten cu care să merg sau care să-mi spună de unde venim, unde ne ducem sau de ce. Am ostenit ca oamenii să fie răi unii cu alții. Parcă am cioburi de sticlă în tot capul. Am ostenit de toate clipele în care am voit să ajut și nu am putut. Am ostenit să rătăcesc în întuneric. Dar mai ales din cauza durerii. E prea mult. Dacă aș putea, i-aș pune capăt chiar eu. Dar nu pot…”