Strigoiul

,,După al treilea pahar, uncheșul Nichifor se înnegură.
- Mă gândesc că ce frumoasă ar fi lumea asta, dacă ar fi tot omul, om de omenie. Să nu fie zgârie-brânză și să știe cinsti pe bătrâni. Mulți nu știu că bătrânețele noastre sânt o încercare pentru copii și pentru cei tinări.
- O încercare?! se miră lelea Maria. În ce fel?
- D-apoi pe cum argintul și aurul se lămurește în foc, așa se lămurește omenia copiilor în felul cum se poartă cu bătrânii lor. Dumnezeu îi lasă pe bătrâni să trăiască și când nu mai sânt buni de nimic, când nu mai pot da o mână de ajutor. De ce le lungește zilele? Numai pentru a pune la probă pe copiii lor, să vadă dacă sânt vrednici de câte-au adunat și le lasă bătrânii sau nu sânt vrednici.
- Asta se prea poate, zise Ion Corbu.
- Ba-i chiar așa, să știți de la mine! Și să știe mai ales copiii ăștia. Și cât de frumoasă ar fi viața, când cei tineri ar cinsti în toată vremea pe bătrânii lor.
- De, asta-i între cele zece porunci, vecine!
- Ce folos că-i pe tablele legii, dacă sânt copii care nici nu se gândesc la ea, nepoată Marie!”

,,Toată lumea se ridică și, în liniștea în care nu se mai auzea decât clocotul înfundat al unei oale întârziate la foc, începu slujba sfințirii apei, sfestania, care, după obiceiul satului, se făcea după fiecare mort. Fu o slujbă frumoasă, cu atâți buni cântăreți. Şi preoții și die-cii cântau pe rând și părea că fiecare întrece pe celălalt, în întorsăturile măiestre și în dulceața cântărilor.
După ce fu gata sfeştania, părintele Andrei stropi toată casa, boteză pe cei din familie, iar diacul ieși să stropească și grajdul și toate acareturile de prin curte, în vreme ce casa răsuna de cântarea „Miluieste, Doamne, poporul tău și binecuvântează moștenirea ta; învingere împăratului nostru asupra duşmanilor lui dăruiește-i și cu crucea ta păzește pe poporul tău!"
O cântau împreună cu cei trei dieci, începând când unul, când celălalt.

Apoi se trecu îndată la slujba parastasului pentru sufletul mortului. Oamenii ascultau, unii cu capetele în piept, alții cu ochii țintă la preoți sau dieci, iar la sfârsit, la ridicarea parastasului întreit, cei din familie și rude-niile, câte ajunseră, pusera mâna pe parastas, care nu, punea mâna unul pe umărul celuilalt vecin, și așa se făcu un lanț între toți cei prezenți și parastasul ridicat și coborât în cadență molcomă de cei trei preoți, în vreme ce diecii mişcau în mână câte-o sticlă cu băutură, cântând:
„Unde umbreste darul tău, Mihaile arhanghel, de-acolo se alungă puterea diavolului, că nu poate să sufere lumina ta Luceafărul cel ce a căzut. Pentru aceea rugă-mu-ne ție, săgețile lui cele de foc purtătoare, cele pornite asupra noastră, alungă-le cu suflarea ta, vrednice de laudă, Mihaile arhanghele! Apoi, când parastasele fură Puse pe masă, un suspin de ușurare trecu prin toate rândurile acelea de bărbați și de femei și șezură doborâți de oboseală și de căldura moleșitoare din casă, pătrunsă de mireasma fierturilor.”

Preoții cântară, când le veni rândul, fiecare, ectenia morților, cu rugăciunea pentru odihna sufletului celui răposat:
„Unde nu este durere, nici suspinare, nici întris-tare, ci viață fără de sfârșit".
Caldă și adâncă voce aveau și preoții din vecini...

,,Cu adevărat deşărtăciune sânt toate, și viața aceasta este umbră și vis. Că în zadar se tulbură tot pământeanul; cum zice Scriptura: când dobândim lumea, în groapă ne aşăzăm, unde împreună sânt împărații și săraci."
»Cu sfinții odihneste, Hristoase, sufletul robului tău, unde nu este durere, nici suspinare, ci viață fără de sfårșit."
•Plâng, plâng și mă tânguiesc când mă gândesc la moarte și văd în morminte zăcând frumusețea noastră, cea după chipul lui Dumnezeu! O, minune! Ce taină e aceasta, care s-a făcut pentru noi? Cum ne-am dat stricăciunii! Cum ne-am înjugat cu moartea? După cuvântul lui Dumnezeu, cum este scris."
„Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, că iată ne despărțim..." Care desfătare lumească rămâne nempreunată cu grija? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate nu sânt decât umbre mai neputincioase decât toate visurile datoare; într-o clipeală pe toate acestea moartea le apucă. Ci întru lumina feții tale, Hristoase, și întru îndulcirea frumuseții tale, pe cel ce l-ai ales, odihnește-l, ca un iubitor de oameni!"
„Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: Eu sânt pământ și cenușă! Și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: Oare care este împăratul sau ostașul, sau bogatul sau săracul, sau dreptul sau păcăto-sul? Ci odihnește, Doamne, cu drepții pe robul tău!" „Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulțămind lui Dumnezeu; că acesta a ieșit din rudenia sa și de mormânt se apropie, nemaigrijân-du-se de cele desarte, nici de timpul cel mult pătimitor.
Unde sânt acum rudele și prietenii? Căci iată, ne despărtim; căruia să-i facă odihnă, Domnului să ne rugăm.”