Principele

După mai bine de 500 de ani de la apariție, Principele se citește nu doar ca una dintre lucrările fondatoare pentru științele politice, ci și ca o lecție de artă a negocierii. Machiavelli a profesat-o în multiplele sale misiuni diplomatice, într-un moment în care Italia inventa sistemul ambasadelor permanente, și a creat astfel un modus operandi esențial de studiat de către cei care doresc să exploreze trecutul negocierii ca practică politică. Gândirea secretarului florentin conceptualizează negocierea caracterizată prin autonomia principelui și prin preocuparea constantă a acestuia pentru secret, indiferent dacă este al lui - și trebuie păstrat - sau al altora - și, atunci, trebuie descifrat. Prima mare teză care legitimează disimularea în acțiunea politică. De ce o nouă traducere a cărții de referință a științelor politice? Pentru că textele mari își modifică sensul la o nouă lectură, iar actualitatea Principelui depinde de înțelegerea și de acceptarea fiecărei noi generații de cititori. Politica este la Machiavelli un calcul al beneficiilor și al costurilor, iar omul politic are a fi conștient de singura realitate a lumii care este puterea și nu moralitatea. Axioma politicii machiavellice (binele are adesea drept consecință răul și invers) a inspirat termenul realpolitik, maturizat noțional abia în secolul al XIX-lea și operaționalizat în veacul trecut și azi. A pune pe același palier îndrumările secretarului Florenței cu abilitățile politice ale lui Otto von Bismarck sau cu cele diplomatice ale lui Henry Kissinger înseamnă a construi o genealogie a unei filosofii, sau a unei tehnici, sau a unei capacități de diagnoză și tratament. Iar Machiavelli nu a produs doar acești discipoli, ci mulți alții, inclusiv dictatori, care și-au legitimat crimele prin malformarea ideii de acțiune politică necesară. - Lucian Pricop